Sunt căsătorit cu un bărbat. Sau nu?

 

Pe 20 iulie voi fi în fața Curții Constituționale împreună cu soțul meu. Judecătorii vor decide cu privire la constituționalitatea nerecunoașterii căsătoriei noastre încheiate în străinătate. Tot pe 20 iulie judecătorii constituționali vor decide și dacă petiția a trei milioane de concetățeni va duce sau nu la un referendum privind redefinirea constituțională a familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

M-am născut în 1971. Mi-am dat seama că sunt gay la 16 ani. Nu era vorba de sex, de care am avut parte mult mai târziu, ci de ce simțeam, de cum îmi imaginam o legătură romantică. Dar singura referință cu privire la homosexualitate pe care am găsit-o la acea vreme a fost într-un dicționar: o boală. Apoi în armată, unde m-a prins și Revoluția, am auzit cele mai multe referințe negative privind homosexualitatea. A fi homosexual însemna practic că erai expus oprobiului public și violenței celor din jur.

Așa că n-am vorbit cu nimeni despre asta până la 24 de ani — tocmai în perioada în care orice tânăr se auto-descoperă emoțional și afectiv. Am încercat să reprim ce simțeam, inclusiv căutând relații cu femei. Unele m-au iubit, ceea ce m-a întristat, pentru că sentimentele n-ar fi putut fi niciodată reciproce.

Ca mulți din generația mea, am fost botezat, deși legătura cu biserica a fost puternic descurajată, mai ales la școală. Revoluția a schimbat asta pentru noi toți: am mers la biserici și mănăstiri; am citit Biblia. Mi-am dorit un duhovnic, dar n-am întâlnit niciun preot cu care să pot vorbi. Când eram profesor, aveam un coleg preot care preda religia. Un om extraordinar, cu mult respect pentru oameni. N-am găsit însă curajul să îi vorbesc, pentru că tot ce auzeam în spațiul public de la Biserica Ortodoxă îmi transmitea același mesaj: nu eram binevenit.

M-am confesat însă mamei mele, pentru că mă săturasem să o mint și pentru că era nedrept față de omul care mi-a fost întotdeauna aproape. Mi-a spus că vrea să fiu fericit. Tatălui n-am îndrăznit să-i spun; a aflat ani mai târziu, când am apărut într-o emisiune TV, ca director al Asociației ACCEPT. M-a sunat și m-a întrebat: “aş vrea să știu un singur lucru, dacă ești fericit și dacă iubești.” Am noroc de părinți extraordinari.

Am plecat în Statele Unite în căutarea unui trai mai bun și pentru a respira într-o lume cu mai puține prejudecăți, unde puteam să îmi întemeiez o familie. Foarte repede l-am cunoscut pe Clai. Suntem de 14 ani împreună. Am înțeles de la el ce înseamnă iubire și sprijin necondiționat într-o relație. Am învățat să mă bucur de lucruri aparent mărunte, cum ar fi o cină acasă pe care o pregătim împreună. Vrem să îmbătrânim împreună.

Ne-am căsătorit în 2010 la Bruxelles, când lucram la Parlamentul European. Căsătoria a fost o eliberare, ceva ce nu îmi imaginasem nici în România articolului 200 din Codul Penal și nici în America lui Bush. Devenisem în sfârșit un om obișnuit, egal în drepturi și obligații cu alți cetățeni ai Belgiei și ai Uniunii Europene.

2. 2009 bxl-Aug09 149 copyDar în 2012, când am devenit șomer la Bruxelles după finalizarea contractului la Parlament, am început să îmi caut de lucru cu disperare. Am aplicat la aproximativ 50 de anunțuri de angajare. Eram îngrijorați și am început să ne gândim unde și cum vom putea locui împreună. În Belgia și Statele Unite știam că vom fi recunoscuți ca o familie. În România, însă, nu era sigur. Am scris autorităților române, întrebând cum poate Clai obține reședința română pe bază Directivei UE privind libera circulație, care dă acest drept soțului unui cetățean european care se mută dintr-un stat în altul. Răspunsul a fost o respingere totală a familiei noastre, din cauza prevederilor din Codul Civil care interzic recunoașterea uniunilor civile încheiate în străinătate între persoane de același sex.

Așa am ajuns să mă judec cu statul, în paralel și fără legătură cu procesul prin care trei milioane de concetățeni solicită modificarea Constituției pentru a nu recunoaște familii ca a noastră. Încerc să îi înțeleg. Oamenii se tem de necunoscut, iar persoanele LGBT au o vizibilitate mică, deși din ce în ce mai mulți își asumă identitatea public, cu curaj. Aș vrea să revin în România pentru serviciu sau la pensie — însă nu singur, ci cu soțul meu. În alte locuri Clai e recunoscut ca soțul meu: când călătorim, când vorbim cu doctorii sau cu companiile de asigurări. Oare ce s-ar întâmpla la București?

Discriminarea nu trebuie acceptată. Noi ne-am adresat justiției, garantul drepturilor noastre, în special când totul pare împotriva noastră. Am încredere că într-o zi membrii Parlamentului și Guvernului României mă vor reprezenta și pe mine; că vor vorbi public despre respectul tuturor oamenilor și familiilor; că nu se vor teme de majoritatea românilor, ci își vor înțelege rolul de viziune și acțiune politică pentru ca toți să ne simțim acasă într-o Românie cu adevărat diversă. Am încredere că într-o zi voi fi binevenit în România împreună cu soțul meu. Vom face tot ce ne stă în putere, pentru noi, pentru comunitatea din care facem parte și, nu în ultimul rând, pentru România.

Adrian Coman a fost primul director executiv al Asociației ACCEPT. În continuare lucrează pentru protecția drepturilor LGBT la Fundația Arcus. Clai Hamilton e designer grafic. Adrian și Clai locuiesc la New York.

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?

Sari la bara de unelte