[:ro]Sunt căsătorit cu un bărbat. Sau nu?[:en]Romania is to decide if my husband and I form a family[:]

[:ro] 

Pe 20 iulie voi fi în fața Curții Constituționale împreună cu soțul meu. Judecătorii vor decide cu privire la constituționalitatea nerecunoașterii căsătoriei noastre încheiate în străinătate. Tot pe 20 iulie judecătorii constituționali vor decide și dacă petiția a trei milioane de concetățeni va duce sau nu la un referendum privind redefinirea constituțională a familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

M-am născut în 1971. Mi-am dat seama că sunt gay la 16 ani. Nu era vorba de sex, de care am avut parte mult mai târziu, ci de ce simțeam, de cum îmi imaginam o legătură romantică. Dar singura referință cu privire la homosexualitate pe care am găsit-o la acea vreme a fost într-un dicționar: o boală. Apoi în armată, unde m-a prins și Revoluția, am auzit cele mai multe referințe negative privind homosexualitatea. A fi homosexual însemna practic că erai expus oprobiului public și violenței celor din jur.

Așa că n-am vorbit cu nimeni despre asta până la 24 de ani — tocmai în perioada în care orice tânăr se auto-descoperă emoțional și afectiv. Am încercat să reprim ce simțeam, inclusiv căutând relații cu femei. Unele m-au iubit, ceea ce m-a întristat, pentru că sentimentele n-ar fi putut fi niciodată reciproce.

Ca mulți din generația mea, am fost botezat, deși legătura cu biserica a fost puternic descurajată, mai ales la școală. Revoluția a schimbat asta pentru noi toți: am mers la biserici și mănăstiri; am citit Biblia. Mi-am dorit un duhovnic, dar n-am întâlnit niciun preot cu care să pot vorbi. Când eram profesor, aveam un coleg preot care preda religia. Un om extraordinar, cu mult respect pentru oameni. N-am găsit însă curajul să îi vorbesc, pentru că tot ce auzeam în spațiul public de la Biserica Ortodoxă îmi transmitea același mesaj: nu eram binevenit.

M-am confesat însă mamei mele, pentru că mă săturasem să o mint și pentru că era nedrept față de omul care mi-a fost întotdeauna aproape. Mi-a spus că vrea să fiu fericit. Tatălui n-am îndrăznit să-i spun; a aflat ani mai târziu, când am apărut într-o emisiune TV, ca director al Asociației ACCEPT. M-a sunat și m-a întrebat: “aş vrea să știu un singur lucru, dacă ești fericit și dacă iubești.” Am noroc de părinți extraordinari.

Am plecat în Statele Unite în căutarea unui trai mai bun și pentru a respira într-o lume cu mai puține prejudecăți, unde puteam să îmi întemeiez o familie. Foarte repede l-am cunoscut pe Clai. Suntem de 14 ani împreună. Am înțeles de la el ce înseamnă iubire și sprijin necondiționat într-o relație. Am învățat să mă bucur de lucruri aparent mărunte, cum ar fi o cină acasă pe care o pregătim împreună. Vrem să îmbătrânim împreună.

Ne-am căsătorit în 2010 la Bruxelles, când lucram la Parlamentul European. Căsătoria a fost o eliberare, ceva ce nu îmi imaginasem nici în România articolului 200 din Codul Penal și nici în America lui Bush. Devenisem în sfârșit un om obișnuit, egal în drepturi și obligații cu alți cetățeni ai Belgiei și ai Uniunii Europene.

2. 2009 bxl-Aug09 149 copyDar în 2012, când am devenit șomer la Bruxelles după finalizarea contractului la Parlament, am început să îmi caut de lucru cu disperare. Am aplicat la aproximativ 50 de anunțuri de angajare. Eram îngrijorați și am început să ne gândim unde și cum vom putea locui împreună. În Belgia și Statele Unite știam că vom fi recunoscuți ca o familie. În România, însă, nu era sigur. Am scris autorităților române, întrebând cum poate Clai obține reședința română pe bază Directivei UE privind libera circulație, care dă acest drept soțului unui cetățean european care se mută dintr-un stat în altul. Răspunsul a fost o respingere totală a familiei noastre, din cauza prevederilor din Codul Civil care interzic recunoașterea uniunilor civile încheiate în străinătate între persoane de același sex.

Așa am ajuns să mă judec cu statul, în paralel și fără legătură cu procesul prin care trei milioane de concetățeni solicită modificarea Constituției pentru a nu recunoaște familii ca a noastră. Încerc să îi înțeleg. Oamenii se tem de necunoscut, iar persoanele LGBT au o vizibilitate mică, deși din ce în ce mai mulți își asumă identitatea public, cu curaj. Aș vrea să revin în România pentru serviciu sau la pensie — însă nu singur, ci cu soțul meu. În alte locuri Clai e recunoscut ca soțul meu: când călătorim, când vorbim cu doctorii sau cu companiile de asigurări. Oare ce s-ar întâmpla la București?

Discriminarea nu trebuie acceptată. Noi ne-am adresat justiției, garantul drepturilor noastre, în special când totul pare împotriva noastră. Am încredere că într-o zi membrii Parlamentului și Guvernului României mă vor reprezenta și pe mine; că vor vorbi public despre respectul tuturor oamenilor și familiilor; că nu se vor teme de majoritatea românilor, ci își vor înțelege rolul de viziune și acțiune politică pentru ca toți să ne simțim acasă într-o Românie cu adevărat diversă. Am încredere că într-o zi voi fi binevenit în România împreună cu soțul meu. Vom face tot ce ne stă în putere, pentru noi, pentru comunitatea din care facem parte și, nu în ultimul rând, pentru România.

Adrian Coman a fost primul director executiv al Asociației ACCEPT. În continuare lucrează pentru protecția drepturilor LGBT la Fundația Arcus. Clai Hamilton e designer grafic. Adrian și Clai locuiesc la New York.[:en]On July 20 my husband and I will be at the Romanian Constitutional Court to ask for the recognition of our family under Romanian law. Currently, my country does not take into account same-sex unions Romanian citizens enter into abroad, not allows for locally registered partnerships. One the same day, the Constitutional judges will also decide whether a petition from 3 million citizens would be allowed to go to a referendum seeking the contrary: a constitutional restriction of family to a man married to a woman.

I grew up under Ceaușescu’s communist regime, largely defined by fear and lack of freedom. I also struggled to accept myself as a gay person, when homosexuality was still a crime and barely spoken of.

In the nineties, I was one of many who built Romania’s civil society. I led Romania’s lesbian, gay, bisexual, and transgender (LGBT) group ACCEPT, which pushed to repeal the anti-gay criminal law. Up until 2001, we lived with the knowledge that we could be imprisoned for up to 7 years for who we were. We succeeded, in part because of Romania’s aspiration to join the European Union, a club based on shared values and the rule of law, where human right reign supreme.

In 2002, I immigrated to the United States and met Clai, the man with whom I have shared my life for fourteen years. Clai and I have worked hard to build a home and a family. We have shared a lot of joy, like home-cooked dinners, just the two of us; also challenges, including long unemployment, through which we supported one another, financially and psychologically. Our relationship has shown me true love and commitment.

In 2009, work took me to the European Parliament in Brussels, a rewarding experience with this progressive and transformative engine for Romania. But I was apart from Clai, as he remained back in New York.

2. 2009 bxl-Aug09 149 copy

Long-distance relationships can be difficult. But a year later, Clai and I got married in Belgium, when same-sex marriage was still not possible, either in New York or Romania. Marrying Clai was incredible, after growing up in a society where the only reference to homosexuality (as a disease) I found was in the dictionary. And after years suppressing my gay feelings and thoughts as an adolescent in a small town, and the guilt and depression not knowing who I really was, marriage was part of my own liberation, no longer having to lie about a part of my life. Marriage also meant a validation we got from society, from a state authority who said we are just like every other hard-working, law-abiding, tax-paying citizen.

Our jobs kept us apart and, when I became unemployed in Brussels, I explored the legal options for where we, a binational same-sex married couple, could live. The United States and Belgium would recognize our family, but Romania was uncertain.

I asked the Romanian authorities how Clai could become a Romanian resident under the EU Free Movement Directive, which grants the right of residence to spouses of EU citizens. The answer was that he could not, invoking the Romanian civil code, which does not recognize same-sex marriages registered abroad. To them, I was not married. I was not an equal citizen. I felt shocked and humiliated. I left the Consulate in Brussels with a piece of paper bearing their rejection. The experience was so jarring that I was fined on the tram for not validating my ticket.

After receiving legal advice, I sued to challenge the Civil Code provisions, with the support of Clai and ACCEPT. This is currently before the Constitutional Court.

But the constitution is also challenged by ultra conservative groups through the petition of 3 million people (15% of the population). I am trying to understand their point of view and see why they would want family to be limited to the marriage between a man and a woman. Humans are scared of what they don’t know. Few Romanians have met someone gay, or saw how average a same truly is. For my fellow countrymen and women, I am akin to an alien – different, unwelcomed, and a threat. This feeling is continuously encouraged by the Romanian Orthodox Church, who unlike the Catholics or the Orthodox Greek, does not push for dialogue, understanding and compassion. Instead, the Romanian Church campaigned aggressively for these signatures, entering the house of millions of Romanians on public holidays. It is not an equal battle. I can count on my fingers how many officials and celebrities are supportive in Romania. A number of brave LGBT people are increasingly visible, but change is slow.

That’s when we turn to the courts, as ultimate guardians of human rights, while politicians remain silent, and the civil code already prohibits same-sex marriages.

This debate is beyond our marriage. It is about Romanians’ values and future. It is about respecting each individual, and recognizing love, commitment, and family, as they exist among human beings today. It is about Romania being a home for all her citizens. And it is also about Clai and I, and many other same-sex couples. It is about Clai being allowed to go with me to a hospital, as it happened in New York last year, when he took care of me through a month of shivering with 40-degree fever.

Being Romanian is a fundamental part of who I am; it is often the first thing I say when I introduce myself. Many family and friends are there. I often contemplate returning, whether for a job or to retire. Other 4 million Romanians live abroad, many of them LGBTI individuals who chose exile in countries where they felt they could build a family. How many of them think about coming home?  I am sure, one day, Romania will welcome Clai at my side. I will do everything in my power to make sure of it, for our sake and for the sake of those sharing my fate.

Adrian Coman is director of the international human rights program at the Arcus Foundation. He currently lives with his husband Clai Hamilton in New York City. www.arcusfoundation.org

 [:]

[footer]

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©[current-year] KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

Log in with your credentials

Forgot your details?